Caius Iacob (1912-1992)

Născut la Arad la 29.03.1912 (tatăl Lazăr Iacob prof. univ. de Drept canonic a fost delegat oficial la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 01.12.1918). Studii liceale începute la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (primele 3 clase), sunt finalizate la Liceul „Emil Gojdu” din Oradea (Bacalaureatul, la nici 16 ani împliniţi, promovat cu cea mai mare medie pe ţară).

Studiile universitare le face la Facultatea de Matematică din Bucureşti (1928-1931), devenind licenţiat la 19 ani. Continuă doctoratul la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris unde la 24 iunie 1935 susţine teza „Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique” sub conducerea profesorului Henri Villat.

Reîntors în ţară şi-a dedicat viaţa învăţămâtului superior şi cercetării ştiinţifice, parcurgând treptele universitare, începând cu cea de asistent (din 1935 la Şcoala Politehnică din Timişoara) şi terminând cu cea de profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (de unde se pensionează, la limită de vârstă, în 1982).

Laureat al pestigiosului „Premiul de mecanică Henri de Parville” pentru 1940 acordat la Academia de Ştiinţe din Paris.

La 43 ani (2 iulie 1955) a fost ales membru corespondent al Academiei Române iar la 21 martie 1963 membru titular. A fost preşedintele Secţiei Matematice a Academiei Române începând cu 19 martie 1980 şi până la sfârşitul vieţii sale (6 februarie 1992).

Prin strădaniile sale se constituie în 1992 Institutul de Matematică aplicată care astăzi îi poartă numele.

A fost primul Senator al PNŢCD în perioada 1990-1992.

Activitatea la Universitatea din Cluj

Este numit, la 15 martie 1938, asistent la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Cluj. A activat în cadrul catedrelor de geometrie analitică, geometrie descriptivă, analiză matematică şi funcţii complexe. Deşi în 1939 acceptă postul de asistent la laboratorul de mecanică a Universităţii Bucureşti, revine la Cluj în 1942 ca şi conferenţiar titular la catedra de matematici generale (în această perioadă era decan profesorul de mecanică D.V. Ionescu). La 30 decembrie 1943 la 31 de ani, este numit profesor de mecanică (prin decret semnat de conducătorul statului, mareşalul Antonescu) pe catedra eliberată de prof. D.V. Ionescu mutat la analiză matematică.

Activează la Cluj până la 14 Octombrie 1950 când este numit profesor de mecanică la Facultatea de Matematică şi Fizică a Univ. Bucureşti, (unde în perioada 1952-53 va fi prorector al Universităţii Bucureşti).

Revine la Cluj, ca şi profesor asociat în anii 1967-1969 (când predă la nou înfiinţata secţie de Mecanica Fluidelor din cadrul Facultăţii de Matematică şi Mecanică, cursul de Aerodinamică). Organizează seminarul de cercetare în direcţia Mecanicii Fluidelor şi ca urmare toate cadrele didactice în specialitatea mecanică şi care încă nu aveau doctorat, devin doctoranzi şi apoi doctori sub conducerea acad. Caius Iacob.

Este considerat părintele Şcolii româneşti de Mecanică.

A publicat 113 lucrări ştiinţifice şi 7 cărţi. Cartea fundamentală „Introducere matematică în Mecanica Fluidelor” a fost distinsă cu Premiul de Stat pe anii 1951-55.